Înapoi acasă

Treci de 30 de ani şi te întrebi dacă ai ajuns unde vroiai. Nu te întrebi prea des, pentru că nici măcar nu ai timp să te gândeşti serios la asta. Dar dacă vine o zi în care ai timp şi nu îţi poţi scoate întrebarea asta supărătoare din minte?

Îmi trec prin minte câteva eşecuri evidente: nu am ajuns o mare balerină sau patinatoare, nu mi-am terminat doctoratul, nu am scris niciuna dintre cărţile pe care vreau să le scriu, nu îmi văd bunica atât de des cât ar trebui, nu mă pricep să gătesc prăjituri… Şi de curând am renunţat la ceea ce s-ar putea numi, în realitatea complicată a celor de vârsta mea, un serviciu foarte bun. Gata; nu mai ajung seara acasă odată cu corporatiştii, să ne salutăm obosiţi în hainele noastre negre şi gri „casual business”, după o zi incredibil de lungă în care am înghiţit aproape inconştienţi mâncarea de la catering, apăsaţi de vinovăţia că nu suntem îndeajuns de buni, de eficienţi şi că nu ne bucurăm naibii că avem un serviciu când alţii mor de foame.

M-am întors acasă. Mă joc cu Andrei, râd din nou la glumele lui Robert, fac fotografii, prelucrez, citesc, este curat şi ordine în casă, abia aştept să încerc nişte reţete noi. Cel mai fascinant: am timp să mă gândesc. Din adolescenţă nu am mai avut senzaţia asta că sunt sute de lucruri la care vreau să mă gândesc. Şi îmi tot vine în minte că nu trebuie să ajung nicăieri. Nu trebuie să alerg cât pot de tare spre zilele de vineri, ca să trăiesc un pic în week-end. Nu. Şi luni este o zi bună, pentru că este o zi din viaţa mea, din tinereţea mea care nu va dura la nesfârşit. Îmi pun haine colorate, trec prin Parcul Circului să văd iarba şi copacii, urc la etajul 5, unde stă bunica mea, povestim a zecea mia oară aceleaşi întâmplări vechi, mă întorc acasă şi găsesc cei mai tandri şi mai haioşi băieţi pe care i-am văzut vreodată.