Strada Lizeanu – El Dorado era aici

Tata cunoștea bine tot Bucureștiul și avea o memorie extraordinară, știa să îți povestească ceva interesant despre aproape orice clădire veche. Dar când discuta cu mama despre ce, când și unde a fost ceva, rar cădeau de acord. Mă luau cu ei peste tot. Mergeam mult cu tramvaiul sau pe jos și ei numai despre clădirile vechi vorbeau, încercând să mă convingă fiecare că știa mai bine. Îi urmăream până la un punct, apoi pierdeam șirul, dar îmi plăcea pasiunea lor și mă amuza foarte tare cum treceau de zeci și sute de ori de la stupefacție indignată la acord drăgăstos.

Crescând, m-am prins că tata știa istoria reală a locurilor și avea un simț de orientare foarte bun, în timp ce mama știa mai degrabă poveștile nescrise și avea o orientare mai poetică. Dar despre strada Lizeanu mama a știut întotdeauna mai multe – și tata a recunoscut. Își amintește și acum mama o mulțime de lucruri povestite de bunicul meu, care și el știa multe de la părinți. Din păcate, nu îl mai am pe bunicul să îmi povestească (și era un povestitor bun) și nici pe tata să verifice toate informațiile (și să râdem împreună de eventualele neconcordanțe produse de spiritul mai fantezist al unora). Dar sunt foarte norocoasă să pot învăța încă de la o bunică ale cărei amintiri vechi și noi sunt intacte și să fiu ajutată de o mamă care întotdeauna mi-a susținut orice pasiune.

Bunica era la sfârșitul adolescenței când a venit pe strada Lizeanu la coafor, să renunțe la coada împletită și să încerce o tunsoare modernă – părul ei, des și frumos, este și acum aranjat așa cum a fost atunci și cum i-a stat bine mereu. Numitul coafor era foarte aproape de o clădire care mă fascinează de când eram copil și despre care ai mei îmi spuneau că ar fi fost cândva cinematograf. Se pare că până prin anii ’60 fusese la parterul acestei clădiri un mic cinematograf, cam rău famat – ca de altfel toată zona, pe care lumea l-a uitat curând după ce a apărut în apropiere noul și modernul pe atunci Melodia.

Am trecut de multe de ori pe lângă acest bloc imaginându-mi că farfuriile din plafon se aprind și lumea așteaptă la intrare, citind afișele din vitrină. Mama crede că cinematograful se numea El Dorado – ceea ce mi se pare în spiritul străzii, dar mă întreb dacă nu cumva o fi fost o denumire neoficială, dată de un vreun afiș îndelung ținut în vitrină (celebrul western cu același nume este din ’66). În mod sigur însă, mama și fratele ei nu aveau voie oricând și nici la orice cinematograf. Și când totuși se duceau, bunica descoperea destul de repede, pentru că podelele puținelor cinematografe de atunci erau date cu motorină și dacă scăpai o haină pe jos, nu se curăța ușor.  (Când s-au deschis Melodia și altele mai noi, problema a dispărut).

Dacă aflați mai multe despre acest cinematograf vă rog să îmi scrieți, m-aș bucura să știu și eu și să spunem și altora. Fie că este o istorie reală sau o poveste greu de verificat, s-ar putea să merite să fie păstrată.

Strada Lizeanu - El Dorado era aici (1)
Strada Lizeanu - El Dorado era aici (2)