Power Shot

În primii 11 ani de şcoală am crezut, eu şi toţi cei apropiaţi, că voi deveni avocat. Cred că văzusem prea mult filme americane :). În ultimul an de liceu am avut revelaţia că vreau să studiez ceea ce îmi plăcea cel mai mult şi ştiam cel mai bine, aşa că am dat la Litere. Mai târziu, când eram la un masterat de literatură comparată (de fapt, de iconologie mai mult decât de orice altceva), am descoperit că undeva foarte aproape de Universitate se ţinea cursul de tehnică fotografică al domnului Mociorniţă.

Robert fusese întotdeauna un elev bun, dar încă nu îşi descoperise niciun talent – şi, cum se întâmplă adesea în astfel de cazuri, a decis să dea la ASE :) (glumesc, să nu se supere absolvenţii de ASE, am tot respectul pentru ei!). Era foarte bun la matematică, dar asta nu părea să ducă spre ceva interesant. La insistenţele mele, a aplicat când era student la un post de grafician într-o televiziune. Nu ştia mare lucru, dar a învăţat repede şi i-a plăcut tot mai mult. După terminarea facultăţii, ca să-mi facă o bucurie şi pentru că vroia să mai înveţe ceva, ne-a înscris pe amândoi la cursul de fotografie. Aveam să fim din nou colegi pentru opt luni de zile, aşa că ceva bun tot ieşea din asta.

Când am început cursul de fotografie, niciunul din noi nu avea un aparat foto cât de cât respectabil. Au trecut câteva luni până am reuşit să strângem bani pentru un Canon G5. Era… magic! Fotografiam aproape zilnic, aproape orice. Nu ne imaginam că vom avea vreodată un aparat mai bun sau că fotografiile noastre vor fi apreciate de altcineva decât de cei din familiile noastre. Când la nunta noastră (în 2004) a venit un fotograf profesionist echipat cu un Canon 1D, ne uitam fascinaţi şi ne întrebam cum o fi să ai aşa ceva.

Au fost lucruri care ne-au distras de la fotografie, dar şi altele care ne-au făcut să învăţăm şi să ne dorim tot mai mult. Eu am lucrat un an ca redactor, apoi am fost câţiva ani (cea mai pasionată şi mai fericită) profesoară într-o şcoală particulară, mereu făceam traduceri, dădeam meditaţii, începusem un doctorat etc. Robert avea şi el tot mai mult de lucru. Pe de altă parte, familia şi prietenii ne încurajau în continuu să facem fotografii şi erau încântaţi de toate.

La un moment dat însă, spre sfârşitul lui 2004, un lucru aparent mic ne-a entuziasmat totuşi extraordinar. O simplă întâmplare fericită sau un semn. Eram la BCU, în frumoasa clădire nou-nouţă pe atunci. Stăteam ore întregi acolo, nu mă puteam desprinde. Am văzut că pâlpâie lumina de la telefon. Mă suna Robert… insistent. Deloc încântată de întrerupere, am ieşit din sală să văd ce vroia totuşi să îmi spună. „Irina, ai câştigat un concurs foto! Un concurs organizat de UEFA şi Canon! Nu ştiu care e premiul… dar ai câştigat o etapă… urmează încă una, cu fotografia anului…”. Nu înţelegeam nimic, pentru că nu participasem la nici un concurs. Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc. De fapt, Robert trimisese o fotografie făcută de mine, cu modestul nostru G5, la un concurs. Era o fotografie făcută unui băieţel care juca fotbal în Parcul Icoanei şi punea mult suflet. Câştigasem o imprimantă foto Canon şi un aparat foto Canon Ixus. Era incredibil! Dar partea cea mai bună abia urma: câştigarea premiului pentru fotografia anului – şi, implicit, a unei mici vacanţe la Munchen, hotel de 4 stele, transport cu avionul, bilete la un meci din Champions League pe Olympia Stadion, bani de cheltuială… Nu ne venea să credem că o fotografie atât de lipsită de calităţi ne aducea atâta bucurie!

Evident, o fotografie norocoasă nu te transformă în fotograf. Dar îţi poate da un impuls decisiv. Orice pare posibil acum. Cu mari eforturi, am cumpărat aparate şi obiective tot mai bune. Cu eforturi şi mai mari, am continuat să învăţăm. Încă ne simţim la început, dar ne permitem vise mai mari :). Fiecare cuplu sau părinte mulţumit de munca noastră a fost un nou concurs câştigat şi o retrăire a bucuriei de la Munchen.