Am mers într-o zi pe strada Lizeanu căutând, pur și simplu, o poveste. Una din poveștile vechi sau noi ale străzii. Am trecut pe lângă niște tineri englezi, probabil turiști, care nu păreau să se fi rătăcit. Tind să cred că au fost primii turiști care au ajuns aici în ultima sută de ani, deși nu am nicio dovadă. Dar asta nu era o poveste și strada părea pustie. Un fotograf știe că totul depinde de felul în care privești, de unghi, de distanță. Dacă totul pare banal, înseamnă că nu ești îndeajuns de atent, că stai prea comod sau că îți doarme mintea. Sau că ești prea departe, pentru că îți este teamă să te apropii de oameni, să deschizi uși, să stârnești reacții. M-am certat în gând pentru toate. Ce este o stradă fără poveștile întrețesute ale celor care își leagă destinul de al ei, muncind sau locuind acolo?
Printr-o vitrină micuță, plină de papiote colorate, văd un bărbat aplecat asupra mașinii de cusut. Am bătut la ușă. M-am prezentat domnului Maher Khade Al Zaidi și i-am povestit puțin despre noi, despre stradă, despre fotografie. A fost foarte primitor și amabil. Atelierul de croitorie are doar câteva luni, dar pare să fi fost acolo de ani buni. Domnul Al Zaidi, în schimb, pare foarte tânăr.
Îmi vine în minte marele și vechiul Bagdad, așa cum mi-l imaginam în copilărie, când citeam O mie și una de nopți. Dar Bagdadul din care a plecat acest om nu este acela. Este un oraș despre care vorbește cu îngrijorare și cu tristețe. Este de trei ani în România. A venit singur aici. (Îi strâng instinctiv mânuța lui Andrei, ca și când aș putea să îl țin mereu lângă mine). Vorbim despre dictatorii noștri, Hussein și Ceaușescu. Despre libertate și despre ce pot face oamenii cu ea. Despre șiiți și sunniți. Despre haos. Oamenii s-au săturat, toți. De la televizor se aude muzică arăbească. Sunt o mulțime de canale arăbești, îmi spune, dar preferă muzica și filmele. Știrile diferă de la o televiziune la altă, conform intereselor. Știm cum este, așa că putem zâmbi amar amândoi. Una peste alta, este încrezător. Sunt aici pentru totdeauna, nu mai plec. Are o soție româncă și în curând va avea și un băiețel, prilej de mare bucurie și mândrie.
De ce croitorie? Asta știu să fac. Am învățat de la părinții mei. Și mama, și tata fac tot croitorie și am învățat de mic. Îmi povestește că părinții lucrau acasă și oamenii comandau, veneau la probe. Aici, pe Lizeanu, deja are clienți fideli. Este o stradă bună. Cum croitorii români sunt în vârstă, nu prea se descurcă cu engleza, așa că aici vin mulți străini. Dar sunt și români – deși, îmi spune amuzat, că mai vine câte unul și, când îl vede că nu este român, iese repede, fără niciun cuvânt. Nu înțeleg de ce, pentru că vorbește română fluent și este foarte prietenos și politicos. Dar sunt sigură că va avea succes, pentru că își cunoaște, își respectă și își iubește meseria. Se uită la aparatul meu și zâmbește. Este important să faci ceva frumos, ceva care îți place.
După ce am plecat, m-am gândit din nou la mărețul Bagdad, cu lunga și impresionanta lui istorie. În secolele VIII-IX, Bagdadul era deja un mare centru cultural și comercial. Comparația nu are sens, dar nu pot să nu mă gândesc că Bucureștiul trebuie să pară unui irakian ca fiind nou, mic și foarte modest. Pentru prima oară însă, realizez că strada aceasta este bună, într-adevăr, pentru că aici este pace și oameni ca noi au șansa de a face ceea ce știu și ceea ce îi face fericiți.
