Mama mă ținea de mână și îmi plăcea. Când traversam, mă ținea mai strâns. Întotdeauna a mers cu pași mici, iar atunci încă se potriveau cu pașii mei. Mă lua cu ea pe unde avea treabă și vorbeam mult. Mergeam pe jos sau cu tramvaiul, așa că aveam timp. Bucureștiul meu era compus din Calea Moșilor, Ștefan cel Mare (cu Parcul Circului și Dinamo), Alexandru Donici (unde mergeam la balet), Piața Sfântul Gheorghe (unde tramvaiele păreau că se învârtesc în jurul unei biserici ca niște trenulețe mari sau ca buburuzele din Orășelul Copiilor), marile magazine goale din centru, lipsite de căldură și de lumină, dar cu o minunată scară rulantă. Știam deja și niște drumuri care nu îmi plăceau – la piața Obor, unde asfaltul mirosea a acru și oamenii mă loveau în înghesuială, la policlinicile întunecate și sărăcăcioase unde se auzeau oameni țipând și pe strada Lizeanu, care începea de la cele două gherete din Ștefan cel Mare, cea de înghețată și cea de bilete, dar care apoi te ducea în altă lume. Acolo, pe lângă gheretele din intersecție, tocurile mamei lăsau vara urme adânci în trotuarul moale – mult mai moale și mai elastic decât plastilina cumpărată de la Bucur Obor. Era cel mai bun număr de magie al verii trotuarul acela fierbinte, perfid și libidinos, care prefera în mod evident tocurile ascuțite și lungi, obligând doamnele să se miște neîncetat până la venirea tramvaiului.
Încă de atunci, am învățat că pe strada Lizeanu nu treci decât dacă nu ai încotro. Așa că o vedeam rar și, de cele mai multe ori, doar din tramvai, când stăteam pe picioarele mamei încercând să nu îi șifonez fusta și să nu îi agăț ciorapii. În ramele îngălbenite și pline de mizerie ale geamurilor tramvaiului apăreau tablouri sinistre. Dispăreau blocurile gri, familiare și calme în urâțenia lor resemnată, dar le luau locul șiruri de case ciudate, bolnave și strâmbe, jupuite și pătate. Se prefăceau că moțăie, dar le simțeam privindu-mă prin ferestrele acoperite cu ziare, prin cele vopsite sau chiar umplute cu cărămizi, prin geamurile lor sparte de monștri aproape orbi. Acolo oamenii mari erau îmbrăcați altfel și copiii erau mai mult dezbrăcați, iar mie îmi era uneori teamă sau rușine să îi privesc.
După mulți ani, chiar nu am mai avut încotro și am început să străbat singură strada asta, care nu s-a schimbat odată cu restul orașului. Cu teamă și în fugă la început, pentru că strada este necruțătoare cu străinii. După un timp însă, am fost acceptată. Nu știu dacă politețea sau dulciurile date copiilor au avut vreun rol, dar am început să mă simt chiar protejată. Restul Bucureștiului meu nu mai era deloc sigur, pentru că eram adolescentă spre finalul teribililor ani ’90, dar strada asta avea regulile ei vechi și eu eram cumva în grațiile ei.
Acum sunt din nou o străină aici, pentru că drumurile mele s-au schimbat. Copiii năzdrăvani pe care ajunsesem să îi îndrăgesc au crescut, nu i-aș mai recunoaște. Erau câțiva băieței firavi, puși pe râs și pe boacăne. Veselia lor extraordinară nu a putut învinge până la urmă greutățile mari și sărăcia lucie. Aflu că sunt toți închiși acum. Nu degeaba, sunt convinsă, dar îmi pare rău, pentru că lor, orice ați crede, chiar nu li s-a dat nicio șansă. Nu poți merge desculț la grădiniță sau la școală. Nu poți fi bun cu oameni care te-au privit cu ură de când erai un copil nevinovat. Nu poți schimba faptul că te-ai născut pe strada Lizeanu, care îți vorbește, te crește, te protejează și te condamnă cum știe ea. Și aflu că nici frumoasele fete cu ochi verzi și păr sălbatic, zvelte și grațioase, impertinente și imprevizibile, nu au avut nici ele o viață mai ușoară.
Aș fi putut să uit strada asta cu poveștile ei tragice și cu arhitectura ei apocaliptică. Ar fi putut să dispară strada cu totul, pentru că aparține altei lumi și altor timpuri. Dar nu s-a întâmplat așa. Pestriță, absurdă, suferind de boli grave dar împodobită în nebunia ei cu reclame, afișe, panouri, cabluri peste cabluri și antene parabolice, cu un relief în care alternează, după anotimp, munții de zăpadă și cei de gunoaie, rămâne o mică lume ruptă de lumea mare, cu alte reguli, altă soartă și altă curgere a timpului. Dar finalul este inevitabil. Bucureștiul o va acoperi ca pe o rană urâtă și va crește deasupra ei noile orori. Doar că acum, cât mai există, mă simt datoare să îi salvez amintirea, chiar dacă nimeni nu o va plânge. Vreau să o păstrez undeva așa cum este acum, aproape tot așa cum au văzut-o și bunicii mei când erau copii. Poate este cea mai tristă și mai bizară, dar este una dintre lumile prin care am trecut.
După ani de ezitări, acum a venit momentul. Am nevoie de curaj, de timp, dar mai ales de Robert. Fără privirea lui proaspătă și umorul lui absurd, povestea asta ar pierde enorm. În plus, avem nevoie amândoi de o experiență fotografică nouă, de o provocare, de o ieșire din ceea ce ar putea deveni o zonă de confort. Și strada Lizeanu este orice, numai zonă de confort nu :).
