Alexandra & Șerban {Nuntă la Hotel Rediu Botoșani}

Eram pentru prima oară în Botoșani, foarte obosiți din cauza drumului cu trenul, dar curioși să descoperim oameni, muzee, parcuri, străduțe, orice ne-ar fi putut face să simțim mai bine atmosfera locului. Ne-am cazat la un hotel mai vechi din centru, în care am întâlnit oameni mai amabili decât oriunde altundeva. După infernala experiență nocturnă cu CFR, căldura celor de la hotel a fost ca o trecere în altă lume. Hotelul respectiv are lipsurile și ciudățeniile lui, dar angajații sunt cu adevărat minunați și aș mai sta acolo doar de dragul lor.

Pe stradă, prima senzație a fost de liniște. Foarte multă liniște. Un alt ritm al trecătorilor. Un trafic lejer, ca de duminică dimineață. Ne-am așezat pe o bancă, cu telefoanele în mână, să anunțăm părinții că am ajuns cu bine. Și am continuat să le folosim, pentru că aveam multe de rezolvat, ca de obicei. Până ne-am uitat în jur și am văzut oameni care citesc, care privesc cerul, care stau de vorbă. Și ne-am dat seama cum arătam noi. Am băgat telefoanele în buzunare și am revenit la planul inițial, acela de a descoperi orașul.

Tot plimbându-ne, liniștea a început să se transforme în melancolie. Case vechi ce păreau nelocuite, pensionari dezamăgiți care discutau despre politică în timp ce jucau șah și table, un parc fără copii, restaurante neprimitoare. Ca în multe alte locuri din țara asta frumoasă și rău condusă, am avut o strângere de inimă. Dar poate era și oboseala de vină.

Ce a urmat însă, avea să alunge orice urmă de melancolie. Centrul a părut că se animă ușor. Chiar eram surprinși, împreună cu localnicii, că există și turiști străini. De fapt, aveam să descoperim curând, veniseră și ei tot pentru nunta Alexandrei și a lui Șerban :). Iar mirii veniseră din Norvegia. A doua zi dimineață, deși era frig și prima ninsoare a anului era doar la câteva ore distanță, ne-am convins repede că omul nu doar sfințește locul, dar îl face să pară și mai însorit.

Nu departe de melancolicul Botoșani sunt sate frumoase, dealuri și păduri. Am ajuns acasă la părinții Alexandrei. Cum am ieșit din mașină, am auzit o muzică românească veselă și frumoasă, cum nu auzi oriunde. Am aflat mai târziu că nici lăutarii nu erau oarecare, ci niște oameni foarte iubiți și respectați pentru talentul lor. Noi foarte rar am întâlnit lăutari adevărați și încă și mai rar ne-am bucurat să îi auzim – pentru că unii cântă trist sau repetitiv- înnebunitor, nepotrivit cu locul și cu momentul. Aici însă, cu zâmbet și privire de om care le-a văzut pe toate și te citește dintr-o privire, ne-a întâmpinat domnul Cozmiță Lascarache (cât îmi place numele, nu cred că o să-l uit vreodată!). Am știut de atunci, din prima clipă, că era altfel.

Ne-am bucurat să descoperim obiceiuri de nuntă interesante, pe care nu le-am văzut în alte zone. Am fotografiat oameni din toată lumea dansând într-o horă, în curtea casei. Am avut un sentiment de mândrie să vedem că românii încă știu să fie încântător de ospitalieri. Și, trebuie să o spun (deși s-ar putea să mă certe mama și bunica), am mâncat cel mai bun cozonac din lume!

Oră după oră, Botoșani era altceva decât fusese cu o zi înainte. Aici erau Alexandra și Șerban, pe care deja îi îndrăgeam, aici erau familiile lor frumoase și atâția prieteni care se bucurau pentru ei. Poate că a fost o întâmplare că aici am fost poftiți să stăm la masa părinților, dar era o onoare oricum. Poate că invitații îl cunoșteau pe Cozmiță Lascarache, dar niciunul nu a uitat să îi mulțumească și să îi strângă mâna la plecare. Poate Botoșani este un mic oraș melancolic, dar averea lui (la care alte orașe nici nu visează) s-ar putea să fie căldura unor oameni, ritmul liniștit al trecătorilor, conversațiile politicoase ale celor care se întâlnesc pe băncile din centru, sclipirea din ochii unor tineri care se întorc aici pentru momentele cele mai importante.