Ioana & Marian {Nuntă Le Chateau}

Soarele a răsărit și azi, și ieri, așa cum preconizase actualul (încă) președinte de peste ocean. Poate ne întrebăm ce se schimbă și ce se repetă, poate ne îngrijorăm sau ne facem planuri, dar soarele chiar răsare la fel.

Dacă vă puteți desprinde puțin azi de zgomotul și de furia lumii, ați vrea să citiți o poveste? Nu știu dacă o să vă placă, dar știu că este singura pe care v-o pot spune acum și este adevărată. Este o poveste tristă despre fericire.

Fotografiile de mai jos sunt de la nunta Ioanei și a lui Marian. A fost foarte greu să ajungem la nunta lor. A fost greu să îmi feresc privirile de ale lui Robert. Și să stăm în picioare sau să respirăm a fost greu. Ajungeam la nunta lor după ce, doar cu niște minute înainte, ne despărțisem pentru totdeauna de o prietenă minunată. Și era datoria noastră să transformăm lacrimile în zâmbet, disperarea în concentrare, durerea în energie bună. Sigur că nu suntem actori și nu trebuie să ne prefacem. Nici nu suntem în stare să ne prefacem, oricum… Dar este și mai greu: chiar trebuie să ne găsim toate resursele și toate motivele pentru a zâmbi sincer și a face lucrurile așa cum am promis. Trebuie să contribuim cu tot ce putem la frumusețea unei zile – pentru că aceeași zi, teribilă pentru unii, este minunată pentru alții, iar fericirea nu trebuie pusă mai prejos decât tristețea.

Ioana și Marian își trăiau emoțiile, neliniștile, bucuriile zilei lor iar noi încercam, cu ochii larg deschiși, să nu pierdem nimic. Nu știu cât am fi reușit atunci dacă nu am fi simțit încrederea lor. La un moment dat, am decis împreună să mergem pe niște străzi vechi, pe unde probabil nu trec niciodată nici mirii, nici turiștii. Nu își face oricine plimbările de seară pe acolo… Dar am crezut toți că merită să încercăm și am făcut-o fără ezitare. Zâmbetele lor optimiste, încrederea lor în noi și în toți oamenii care le-au ieșit în cale au deschis uși și suflete, au creat momente pe care nu le-aș fi crezut posibile.

Poate nu este întotdeauna la fel de evident, dar de fapt în orice zi se amestecă sfârșituri și începuturi, dureri și bucurii, despărțiri și întâlniri, iar noi trăim în toate deodată, pentru că nu avem timp să le trăim pe fiecare în parte. Reușesc să încapă toate într-un suflet de om, zorit mereu către un mâine necunoscut. Trebuie doar să avem mare grijă cu momentele fericite: să păstrăm amintirea celor care au fost, să le prețuim pe cele de acum, să ne îngrijim mereu să răsară și altele, pentru noi și pentru ceilalți. Soarele răsare la fel în fiecare zi peste sentimentele și faptele noastre. Dar noi putem fi mai buni decât ieri și putem să facem ca fiecare răsărit să conteze mai mult.