Giuliana & Tudor {Nuntă la Clubul Diplomatic}

Nu știu să-mi fi părut vreodată rău că plouă. La mare parcă este cel mai bine. Când eram mică, nimic nu mă înveselea mai tare decât să văd oamenii cum o iau la fugă spre hoteluri și lasă în urma lor plaja goală și (din nou) frumoasă. Acum nu mă mai manifest la fel de puternic, pentru că am constatat că unii pot deveni foarte morocănoși în astfel de momente, dar cu cât plouă mai tare, cu atât mai mult mă bucur. Pot sta de dimineață până seara să mă uit la valuri, să mă bată vântul și ploaia, să caut cu privirea furtunile din larg. Nimic nu îmi dă mai multă energie. Îmi place și la munte când deschid fereastra și intră un miros de lemn ud și de conuri de brad, când șiroaie de apă se aud de peste tot și am toate scuzele să rămân lângă o cană de vin fiert. Îmi place ploaia în București când Robert îmi citește până adorm, când ascult muzică și Andrei mă invită la dans, când citesc și când gătesc. Dar poate cel mai mult îmi place când fotografiez.

Unii spun că ploaia la nuntă aduce noroc și bogăție. Așa le doresc și eu mirilor, dar cu toată dragostea mea pentru ploaie, am mari dubii că ea chiar se ocupă cu așa ceva. Cred însă că în general ne dă planurile peste cap, ceea ce nu este neapărat rău. Nemaifăcând exact ce trebuie și ce era planificat, suntem nevoiți să privim totul cu alți ochi, să ne gândim cu adevărat la ceea ce facem, să ne cuibărim pe sub umbrele și să ne înveselim unii pe alții. Strălucirea asfaltului, micile oglinzi de apă care apar peste tot, schimbarea de ritm, picăturile de pe geamuri și mai ales reacțiile oamenilor sunt toate mici motive de bucurie pentru un fotograf.

Nu știu care sunt sentimentele Giulianei și ale lui Tudor față de ploaie, dar știu care sunt cele pe care le au unul pentru celălalt și sper că vor rămâne neschimbate zeci de ani și mii de ploi de acum înainte.