De Transilvania nu ne leagă doar AlmaCalma, căsuța noastră săsească din Alma Vii. În Transilvania avem oameni și locuri dragi, avem muncă, avem voluntariat, avem planuri cât pentru 1000 de ani. Învățăm să trăim un pic altfel, să avem un ritm mai lent, să respirăm mai adânc, să simțim natura. Parcă prindem, încet-încet, rădăcini. Sigur, vom rămâne mereu niște bucureșteni, dar unii care pendulează între două lumi și găsesc un echilibru în asta.
Pentru mine, să fiu fotograf (și) în Transilvania este ceva oarecum nou, care vine cu emoții, entuziasm, curiozitate, ba chiar cu un fel de inocență a începutului. Poate pare absurd, având în vedere că fotografiez de aproape 20 de ani și trăiesc din asta. Dar aici, într-un mediu diferit, într-un alt fel de acasă, nu mă mai simt ca un profesionist care are standardele, ideile, tehnicile lui. Experiența nu dispare, desigur, dar cumva nu mai sunt conștientă de ea și simt că iau totul de la început. E multă bucurie în asta – și este și acel strop de teamă, fără de care eu nu am reușit niciodată să realizez ceva important.
Am fotografiat de exemplu, pentru prima oară, un fel de „joc de-a vacanța” sau o mică evadare din zgomotul lumii, în care oamenii își găsesc sau își creează un sentiment de liniște. Mai exact, câteva zile de relaxare și întâlniri plăcute într-un loc foarte frumos, discuții diverse care curg firesc – despre cărți, tradiții, meșteșuguri, arhitectură etc., mâncare simplă și bună, învățat ceva interesant despre flori, plimbări pe dealuri. Așa ceva se poate numi acum retreat, dar tind să fiu prudentă cu acest cuvânt care, nu dintr-o vină a lui, este uneori folosit pentru a numi și tot felul de aiureli. În acest joc de-a vacanța la care am participat eu nu a fost vorba despre nimic bizar sau exagerat, ci dimpotrivă, despre lucruri simple, natură frumoasă, oameni calzi, iar efectul a fost pentru mine nu doar cel de vacanță reușită, din care te întorci cu inspirație și cu energie bună, ci, surprinzător, a fost întărirea sentimentului de acasă undeva departe de București.
Cu ani în urmă, când abia cumpăraserăm casa din Alma Vii, Veronica Vaida a avut bunătatea de a-mi recomanda un arhitect potrivit, deși noi două nu ne văzuserăm niciodată. Eu știam, desigur, despre lucrurile extraordinare pe care ea și soțul ei le făceau în Transilvania, așa că mi-am luat inima în dinți și le-am scris. Veronica mi-a răspuns și m-a ajutat, deși sigur nu știa nimic despre mine. Ne-am revăzut niște ani mai târziu, într-un grup foarte interesant, creat de Veronica. Iar anul acesta, Veronica, cea mereu creativă și înconjurată de oameni deosebiți, mi-a spus că ar vrea să organizeze acest retreat, care să fie fotografiat de mine. Mi-a plăcut din prima clipă ideea. Am simțit că e momentul potrivit pentru mine să trăiesc și să fotografiez așa ceva.
Nu știam la ce să mă aștept și nici nu voiam să mă aștept la ceva anume. Singurul meu plan era să fiu… eu. Și să fotografiez liniștită, când și cum simt. Dacă asta se poate numi plan :). Așa că am ajuns în Apoș cu aparatură într-un ghiozdan, cu haine groase în altul, iar în minte cu niște cuvinte ale lui Robert, care, simțindu-mi emoțiile, mi-a zâmbit înainte să cobor din mașină și mi-a zis: Hai, Irina, bucură-te!
Și Irina chiar s-a bucurat. Am fost eu, cu toate ale mele – chiar și cu doruri și cu tristeți, că suntem și asta după o vreme de trăit, dar tot m-am bucurat. Am învățat de la fiecare și mi-a fost drag de fiecare. Au fost trei zile lungi și frumoase, pe care am încercat să le păstrez în peste 500 de fotografii.
Știi cum s-a numit evenimentul? Trăiește. Dacă e momentul potrivit pentru tine să trăiești o astfel de experiență, neapărat să îți pui din timp numele pe lista pentru următorul retreat. Și aș mai avea două recomandări, acum că le-am cunoscut pe Simona și pe Bianca. Dacă treci prin Sibiu, să treci și pe la Jujube Atelier – eu abia aștept! Iar dacă iubești mult caii și te pricepi să călărești, neapărat Villa Abbatis, o să-ți placă mult.
Iar dacă ai nevoie de un fotograf ca Robert sau ca mine, adică din două lumi, să știi că una-două suntem ba la București, ba la Alma Vii, uneori nici noi nu mai știm dimineața în care casă ne trezim :).
- Alma Vii, almacalma, bucurie simplă, călătorie interioară, călătorii conștiente, căsuță săsească, comunități creative România, echilibru oraș sat, experiențe autentice, fotograf București Transilvania, fotograf povești reale, fotografie documentară, fotografie emoțională, fotografie Transilvania, inspirat de natură, meșteșuguri tradiționale, refugiu rural, retreat autentic România, retreat Transilvania, slow living, slow living România, stil de viață lent, trăiește retreat, Transilvania prin obiectiv, turism responsabil România, viață între două lumi, viața la sat, voluntariat rural
