Oana & Alex {Nuntă la TreeHouse Lagoon}

Am plantat un ginkgo biloba — un cadou de la prietenele mele.
Când l-a adus curierul, nu era mai estetic și nu părea mai viu decât o coadă de mătură. După câteva săptămâni, l-am declarat „mort” și am comandat altceva să pun în loc. Dar n-am avut timp să-l scot din pământ — și nici nu era vreo grabă, pentru că a doua comandă urma să vină târziu.

Pe bățul aproape uitat au apărut însă, peste o vreme, evantaie verzi, catifelate. Din tulpina dreaptă și uscată s-au întins câteva rămurele fragile.

O iasomie, o iederă, o viță-de-vie, o hortensie, un copăcel, alt copăcel… aceeași poveste. Au părut că au murit, apoi s-au dovedit pline de viață.

Dar să revin la ginkgo. E un „dinozaur” care a reușit să ajungă până în zilele noastre — zile în care el nu mai seamănă cu nimic din lumea asta. Poate trăi mii de ani. Cu evantaiele lui catifelate, s-ar putea să fie încă acolo, în locul unde l-am plantat, și când lumea noastră va fi demult şi total schimbată.

De ce plantăm un ginkgo, dacă nici măcar nu-l vom vedea când va fi mare și frumos?
De ce îngenunchem în fața atâtor plante fragile, care ar putea dispărea după nişte zile toride sau câteva nopți geroase?

Grădina, ca și fotografia, mă învață să am răbdare.
Marile bucurii sunt rareori la un click distanță. Marile bucurii sunt, de cele mai multe ori, iubirile noastre — mai mari și mai longevive decât noi. Sunt semințele care, între îngenunchierile noastre, devin plante. Sunt așteptările, devenirile, învierile.

Fotografiez așa cum plantez un ginkgo — conștientă că aceste imagini ar putea rămâne în urma noastră. Că ar putea exista și când lumea va fi altfel. Că nu sunt doar mici bucurii de moment, ci povești care vor ajunge la oameni ce încă nu s-au născut, spunându-le ceva despre lumea noastră, despre iubirile, așteptările, devenirile și miracolele care au fost cândva şi care, poate, au făcut ca ei să apară.