Vorbeam acum câteva zile despre copii cu un domn tare drăguţ, tatăl unei prietene şi viitor bunic formidabil. Generos, spunea că îi plac toţi copii – mai puţin cei pe care ţin neapărat să îi strice adulţii din jur, suflându-le pe undeva :).Tot vorbind despre copii, mi-a povestit despre o fetiţă cu care stătuse cândva de vorbă, şi despre care spunea că este „Dulceee… până la Dumnezeu!”. Mi-a plăcut descrierea şi mi-a venit în minte Smaranda, cu privirea ei directă, inocentă şi expresivă. Smaranda te cercetează, se miră, se supără, aruncă zâmbete şi tot ce mai face un bebeluş – dar atât de dulce şi de cuceritoare în toate ipostazele, încât creează dependenţă. Are părinţi minunaţi, un căţel şi un motan.