M-am născut la sfârşitul anului ’79. Probabil că dispăruseră deja jucăriile iar dulciurile erau doar câteva, cele pe care ni le amintim mulţi dintre noi – ciocolăţele chinezeşti în poleială aurie, bomboane cubaneze. Moş Nicolae nu avea multe de adus. Dar în casă mirosea a prăjituri tot timpul iar noi aveam atâta imaginaţie cât să nu simţim că ne lipseşte ceva. Veneam cu pantalonii de lână plini de ţurţuri, îi punea mama la aragaz, tata era şi el acasă. Orice apărea în încălţările noastre subţirele şi ude era miraculos. Chiar eram fericiţi. Chiar aveam tot ce ne doream. Eram toţi, ne iubeam şi ne bucuram de toate nimicurile.
Un timp am pierdut bucuria şi miracolul. Am avut tot mai mult, dar am uitat să fim pe deplin fericiţi.
De câţiva ani însă, Moş Nicolae s-a întors cu adevărat. Răducu şi Andrei îl aşteaptă toată noaptea, se luptă cu somnul, încearcă să regrete câteva boacăne pe care şi le mai amintesc, vor să fie buni şi, mai ales, să îl „prindă”. Dimineaţa, încă în pijamale, pleacă ciufuliţi în căutarea ghetuţelor. Sunetul paşilor mici pe parchet este cadoul nostru. Este din nou miraculos. Nu mai suntem toţi şi fericirea aceea deplină nu mai poate exista pentru noi, cei mari. Dar o văd totuşi în ochii băieţeilor pe care tatăl meu i-a iubit atât de mult şi de care era atât de mândru.
