Uneori mă uit la cineva şi aproape involuntar parcă îmi imaginez ce fel de copil a fost sau cum va arăta la bătrâneţe. De fapt, nu apuc să îmi imaginez pentru că nici nu sunt gânduri întregi, ci doar frânturi; nişte imagini care apar şi dispar fulgerător. E ca şi când râsul cuiva ar trezi brusc o amintire a altui râs, de copil, pe care nici nu ai idee de unde l-ai putea şti. Sau ca şi când imaginea unei mâini care o prinde pe alta s-ar repeta şi derula cu mare viteză, apoi s-ar opri dintr-o dată undeva în viitor, când cele două mâni îmbătrânite se vor fi întâlnit în acel fel de mii de ori. Poate mintea creează nişte imagini ca să completeze cumva ceea ce nu vede. Sau poate e doar dorinţa vanitoasă a celui cu un aparat de fotografiat în mână de a cuprinde timpul.
Lexa îşi dorea maci. Din viteza maşinii, încercam să îi vedem peste câmpurile din apropierea oraşului. La fel ca în copilărie, când stăteam cu nasul lipit de geam în maşina rusească a bunicilor, tresăream de bucurie la fiecare pâlc de maci pe care reuşeam să îl văd. Până la urmă, Lexa a găsit macii pe care îi căuta. Revăzându-i în fotografii, m-am gândit că e posibil ca şi Lexa să îi iubească de pe vremea când era copil şi îi vedea din maşină, poate uneori chiar se opreau la marginea drumului să o lase să îi culeagă, pentru că ei tot nu îi venea să creadă că se vor ofili imediat… Nu, cred că sunt doar amintirile mele. Macii de aici sunt ai Lexei şi ai lui Alex. La fel şi apusul acesta de soare prin cerul puţin pâclos. Au văzut mii de maci şi de apusuri de soare, dar multe au trecut în viteză, aproape neobservate. Memoria lor va păstra aceşti maci şi acest apus, iar trecerea timpului va face amintirea tot mai frumoasă, depăşind cu mult ceea ce a reuşit să capteze fotografia. Dar fotografiile tocmai atunci devin mai bune, când sunt suport pentru amintiri modelate ani lungi de sentimentele noastre. Şi din nou, aproape fără să vreau, parcă văd ceea ce încă nu a fost.
Minunati
Arata tare bine!!!