Cristina & David {Cererea în căsătorie}

Nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc, să port rochie de mireasă, să am o nuntă într-un anumit fel. E o fantezie pe care nu am avut-o nici o secundă. Mi-am dorit să fiu cu Robert de când l-am cunoscut, la 14 ani. Atât.

La 23 de ani, am plecat împreună la Sighişoara. Mă obosise drumul şi îmi era foarte somn. Abia ne cazasem, dar Robert voia să ieşim să ne plimbăm. Am stat puţin în pat, apoi am plecat pe străzi. Aveam amintiri frumoase din Sighişoara şi ne era tare drag locul. Am ajuns la un lung şir de scări acoperite, am urcat pe ele cât să nu ne mai vadă nimeni, apoi Robert s-a oprit. Restul amintirilor sunt tulburi, pentru că am avut lacrimi în ochi o oră întreagă. Nu cred că erau pe undeva tineri mai fericiţi decât noi. Nu ne lipsea nimic, toată lumea era a noastră. Pentru cineva ca mine, care nu avea gânduri de căsătorie, valul acela copleşitor de fericire părea inexplicabil. Şi totuşi, a fost unul dintre acele momente care îţi umplu viaţa şi care, probabil, sunt retrăite obsesiv când se apropie sfârşitul. A fost, aşa cum doar la începutul vieţii se poate, un moment în care lumea se opreşte în loc perfectă, rotundă, întreagă, simplă ca o sferă.

Între timp, s-au inversat cifrele. Acum am 32. Nici nu ştiu dacă mai semănăm cu noi înşine la 23. Ne simţim la fel de tineri, dar lumea nu mai e întreagă, ne iubim la fel de mult, dar în alt fel decât atunci. Am vrea uneori să ne întoarcem în timp şi să retrăim cele câteva ore de euforie de la Sighişoara. Dar mereu sunt sute de lucruri care te împing înainte şi nu îţi dau şansa să priveşti măcar o clipă în urmă.

Până aseară. Urma să ne vedem, pentru prima oară, cu David şi cu Cristina. Nu ştiam câţi ani au, nu ştiam absolut nimic altceva decât că David o va cere pe Cristina de soţie şi noi vom face fotografii fără să fim observaţi. Ne plăcuse ideea lui David şi eram amândoi emoţionaţi, întrebându-ne dacă nu cumva vom face fără să vrem vreo prostie şi vom strica toată surpriza. Au trecut foarte greu minutele până au apărut în faţa Ateneului. Ne bătea inima ca înainte de un examen greu. Am început să fotografiem – Robert de la distanţă mare, eu de la câţiva metri de ei. Ne pierdeam printre diverşi turişti care fotografiau şi ei clădirea, poate şi oamenii. Cristina chiar nu mă observa, ceea ce îmi dădea tot mai multă încredere să îmi aleg unghiuri mai bune. Dar număram în gând… ca să nu plâng ca atunci, la Sighişoara. Erau atât de frumoşi, de tineri, de fericiţi.

La momentul potrivit, Cristina m-a văzut, apoi am făcut toţi cunoştinţă. Am aflat că au 20 de ani. Nici unul dintre noi nu era cu adevărat prezent. Fiecare era în vârtejul lui de adrenalină. Era aproape întuneric, aşa că am mai făcut câteva fotografii şi ne-am întors, fiecare, la viaţa obişnuită. Ei erau cu maşina în pană, noi trebuia să îl luam pe băiatul nostru din parc. Dar am continuat să ne zâmbim ca în anii de facultate, când făceam vreo nebunie de care nu ştia nimeni. În sfârşit, am reuşit să ne întoarcem în timp, să ne vedem ca atunci, printre lacrimi de bucurie… că suntem amândoi.