Stați liniștiți. Nu vreau să vă conving de vreo idee, nu vreau să vă vând ceva. Nu fac asta niciodată, pentru că și pe mine mă obosesc și mă plictisesc groaznic oamenii care încearcă să facă asta cu mine și cu timpul meu. Am fost genul acela de om amabil (luat de fraier), care asculta politicos aproape orice prostie, dar am ajuns să simt că viața este prea prețioasă să mai pierd un minut cu poveștile anoste de serviciu ale cuiva sau cu laudele caraghioase. În timpul astfel economisit, ascult oamenii care au ceva interesant de zis, care luptă pentru niște cauze bune, care fac voluntariat în puținul timp liber pe care îl mai au, care sunt plini de pasiune și de bunătate. Și mă simt foarte câștigată.
Vreau să vă povestesc doar ce simt, la sfârșitul unui an greu. Este o poveste despre cum am ajuns să ne bucurăm din tot sufletul nu de realizările noastre, ci de ceea ce am învățat să facem împreună cu alții și pentru alții. Generații mai noi și, poate, cu mintea mai deschisă, învață asta foarte repede. Pentru noi a fost un drum mai lung, din păcate, dar nu e prea târziu.
Dar să încep cu începutul. Acum vreo 17-18 ani obișnuiam să mergem într-o pizzerie aproape de Universitate – Red Lion, dacă și-o mai amintește cineva. Într-o seară, a venit la masa noastră un băiețel, să ne ceară bani. Era iarnă și el era răcit, abia vorbea. Nu i-am dat bani, dar ne-am ridicat de la masă cu gândul să îl ducem la ai lui, că era târziu. În zilele și lunile următoare am ajuns să îi cunoaștem familia – mai exact pe cei doi părinți sănătoși, care îl trimiteau noaptea la cerșit. I-am ajutat cu rechizite, cu bani, cu un loc de muncă, apoi, prin intermediul unei fundații, cu o casă. După vreo doi-trei ani am revăzut băiatul, înăltuț și frumușel, dar tot răcit și cerșind într-un autobuz. S-a rușinat, bietul copil, și a fugit. Am știut atunci că am greșit cu ceva, dar mulți ani nu am știut cu ce, așa că greșelile s-au repetat.
Acum vreo doi ani am început să îmi consum energia cu alt gen de poveste. Un bloc construit ilegal pe un spațiu în care mă jucam în copilărie, ciocnirea de niște autorități sfidătoare și corupte, niște nopți în care betonierele mi-au ținut copilul treaz, un petic de verdeață dispărut etc. – cred că știți zeci de astfel de povești, dar asta m-a lovit pe mine și am simțit că trebuie să văd ce și cât se poate face, măcar de dragul băiatului meu dacă nu din alte motive. Mi-am dat seama că nu știam să fac mai nimic, habar nu aveam de unde să o apuc. Așa că am început să cer ajutorul, lucru rar pentru un om încăpățânat și obișnuit să își rezolve treburile singur. Am primit nesperat de mult ajutor și am învățat să fac lucruri noi, alături de oameni străini până atunci. Am reușit, pentru prima oară, să lupt alături de alții pentru niște principii și niște drepturi. O mică revoluție, care a schimbat ceva în mine. Mai mult, a inspirat și pe alții, ceea ce îmi răsplătește înzecit toate eforturile făcute.
Anul acesta am început, alături de sora mea, să fac voluntariat la o școală din Ferentari. Este o școală de duminică, pentru copii săraci. Vreo 50 de voluntari ajută vreo 70 de copii să învețe să scrie, să citească, să socotească, să își facă temele. Copiii primesc ceva de mâncare și uneori haine, fac sport, dar toate cu condiția să învețe. Și mulți dintre ei chiar învață. Fetița mea de la școală se numește Andreea și, la fel ca Andrei al meu de acasă, are nouă ani. Muncim mult împreună și uneori se tânguie: vai, doamna, ce mult mă pui să lucrez! Dar mă așteaptă cu un zâmbet minunat în fiecare duminică și, când ajung mai târziu din capătul celălalt al orașului, mă ceartă ușurel: doamna, ce m-am speriat, am crezut că nu mai vii! Andreea crede că eu o învăț multe lucruri, dar ea nu știe câte învăț eu acolo. Este un loc în care, printre altele, înveți cum să ajuți cu adevărat. Acolo am înțeles de ce nu am reușit să îi ajut pe alții, pentru care făcusem tot ce îmi stătuse în putință, dar nu făcusem ce trebuie. Am realizat și eu, în sfârșit, că este mai util să dai o undiță, decât să dai pește.
Tot anul acesta, am ajuns să ne implicăm în ceea ce se numește WEDDCAMP – patru studiouri foto din România organizează o conferință, apoi își propun și altele etc. Nu vă povestesc aici mai mult, că nu acesta e scopul. Dar Wedd Camp are o legătură cu tot ceea ce vă povesteam – cu încrederea în alții, cu lupta pentru o idee, cu efortul de a produce schimbarea pe care ți-o dorești în loc de a aștepta să se întâmple. În prima discuție pe Skype avută cu fotografii care ne-au invitat în acest proiect am întrebat care ar fi scopul acestui Wedd Camp, de ce ar exista el și de ce ne-am implica. Din fericire, răspunsul a fost cel mai motivant posibil pentru mine. Vă las să îl ghiciți.
Cum se leagă toate aceste mici povești atât de diferite? Ca în viața fiecăruia, există niște lucruri în care punem suflet, niște lucruri făcute cu pasiune și convingere. Sunt lucrurile pe care le facem pentru că simțim nevoia să le facem, dar nu așteptăm nimic în schimb. Revelația mea, la sfârșit de an greu, cu furtuni uriașe, a fost că aceste lucruri sunt niște ancore. Că în tumultul nostru de crize existențiale și sentimentale, crize de middle age, de lume nebună, de politică infectă, de crime oribile, în toată această tulburare profundă care ne abate de la drum și riscă să ne lovească de stânci, lucrurile făcute din pasiune, cu și pentru alții, sunt ancorele salvatoare. Ele ne țin pe poziții, ne fac să credem că vom rezista și că, nu prea târziu, ne vom relua cursul.
Poate pare ciudat că după acest text apar fotografiile unui album. Dar albumul este și el o poveste în sine, legată de celelalte. Am visat, de când ne-am apucat de fotografie, să oferim oamenilor niște albume… altfel. Ni le-am imaginat, nu știu de ce, ca pe niște cărți de povești. Poate pentru că ne-am iubit așa de mult cărțile și că trăim bucuria de a le mai avea pe unele dintre ele? Pentru că ilustrațiile lor ne-au făcut să visăm atât? Pentru că ne iubim așa de mult fotografiile și am vrea ca albumele să fie pentru alții așa cum au fost cărțile de povești pentru noi? Îmi trec zeci de explicații prin minte, dar adevărul e că nu știu. E o fantezie, o pasiune, un lucru pe care simțim nevoia să îl facem. Acum câțiva ani, ilustratoarea Irina Dobrescu a creat pentru noi o imagine pe care o iubim nespus. Nu am renunțat niciodată la visul de a oferi albume Cromatica personalizate cu ilustrații (cu adevărat) de povești, dar este mult mai complicat decât pare, așa că am așteptat ceva până să vedem din nou un astfel de album. A fost nevoie ca un cuplu să viseze visul nostru, a fost nevoie ca un ilustrator talentat să viseze același vis, a fost nevoie ca visul să iasă din niște mâini pricepute. Lucru rar, aproape miraculos. Acest album, care nu este al nostru, ne aduce cea mai mare mulțumire. Este special nu doar prin cum arată, ci și pentru că s-a născut din pasiunea și eforturile Mihaelei și ale lui Chris (atât de delicați și de hotărâți în același timp, atât de minunați împreună!), ale talentatei Mădălina Andronic (colaborarea cu ea ne onorează și ne umple sufletele de bucurie!), ale celor de la Impact Albums (care, în apropierea Crăciunului și sub presiunea miilor de comenzi, au făcut tot ce s-a putut pentru a contribui la acest vis și rezultatul a fost impecabil!). Lucrurile de valoare se obțin greu, dar eforturile pe care le facem împreună ne aduc mai aproape unii de alții și ne ajută să ne împlinim visele.
Cu aceste gânduri aștept Crăciunul. Cu gândul la toți cei alături de care am muncit, am învățat și am obținut ceva ce părea imposibil. Cu gândul la puterea pe care o avem împreună, atunci când avem înțelepciunea să fim uniți sau curajul de a visa același vis. Cu gândul la faptul că oamenii pot fi buni și pot face lucruri frumoase, dar niciodată nu le iese mai bine decât atunci când fac ceva din tot sufletul, pentru alții.
Excelent articolul!